Ştefan Augustin Doinaş: „Cvinta“
Cînd ţara mea arde, eu ies să privesc
extatica noapte de vară.
Eu caut cu ochii sub cortul ceresc
o tînără cvintă stelară.
Aproape, deasupra hotarului meu,
mă-ntîmpină-această figură
a cărei văpaie arată mereu
o forţă albastră şi pură.
Grădini arzătoare ţîşnind din pămînt
se-nalţă-n văzduhuri străine.
Cad tije roşcate, stîrnite de vînt,
petale de foc lîngă mine.
Eu stau nemişcat ca-ntr-o mantă de fier
atent la rotirile-astrale,
la cele cinci puncte aprinse pe cer,
focar de explozii egale.
Eu ştiu că luminile lumii dispar
ca torţe-n descreştere curbă.
Dar stema aceasta cu pietre de jar
nimica nicicînd n-o conturbă.
Cînd ţara mea arde de jur împrejur
pe stîlpi luminaţi, ca un templu,
cu ochii pierduţi în topitul azur
o cvintă de astre contemplu.
Din cîmp aurora se urcă încet
cu scuturi şi suliţe roşii.
In ţară dau ton ca-ntr-un dom violet
din trîmbiţe stinse cocoşii.
Culorile pier şi se schimbă mereu.
Pe cer, singuratica stemă
atinge hotarele neamului meu
vibrînd în lumină supremă.
Cînd ţara mea arde pe stîlpi luminaţi
din turnuri şi ţigle solare,
eu trec printre fete şi printre bărbaţi
ca umbra, cu linişte mare.
E ştiu că văpăile soarelui ard
chiar după ce astrul se stinge.
De flori de jăratic aprinse pe gard
un umăr, cel gol, se stinge.
Dar trec liniştit, cu credinţă supus,
în paşnica, limpede oră,
cînd marile focuri se sting la apus
pe praguri cu apă sonoră.
Aşa s-au şi stins, chiar în anul nescris
lăsat mîntuirii de Domnul,
văpăile ţării, — şi numai în vis
arsuri ne mai tulbură somnul.
De-aceea contemplu-n pustiul ceresc
o stemă înaltă, de pară.
Cînd ţara mea arde, eu ies să privesc
o tînără cvintă stelară.
ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ
1922-2002
Trackback this post